luni, 27 septembrie 2021

Dans poetic

 Toamna-mi îneacă sufletul în fum...

Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvîrte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi --
În nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...       

                        Dans, de Nicolae Labiș


Mai multe despre noi puteti citi aiciaici si  aici

miercuri, 22 septembrie 2021

un gând

 "Dacă te dor durerile tale, ești viu. Dacă te dor durerile altora, ești OM."

❤❤❤❤️

            

Câmp de toamnă

 

Câmp de toamnă, Dealu Morii, Bacău
arhiva Muzeului de Etnografie, fotografie din 2013. 

luni, 20 septembrie 2021

poveste de toamnă

„Se spune că odată, n-are importanță când, undeva, n-are importanță unde, trăiau într-o căsuță dărăpănată două fete, două surori, cele mai sărace din lume. Căsuța avea numai două odăi. Într-una stăteau ele, în cealaltă își ducea zilele un bătrân culegător de zdrențe, căzut în patima beției. Un bețiv liniștit și trist. Una din fete, cea mare, muncea din greu ca să aibă cu ce s-o crească și pe sora ei mai mică. N-aveau părinți, erau singure pe pământ.
Într-o toamnă fata cea mică s-a îmbolnăvit. A făcut febră mare, nu mai mânca, nu mai vorbea, părea că vrea să moară. Cu multe rugăminți, cu lacrimi, sora mai mare a reușit să înduplece un doctor să vină la patul bolnavei. Acesta a consultat-o cu grijă și când a terminat a făcut un gest de neputință. A vorbit cu mare tristețe în glas: “Aș fi vrut să-ți dau vești bune dar nu pot să te mint. N-ar folosi la nimic. Cum să-ți spun eu?...Vezi, când în copăcelul ăsta din fața geamului vostru n-o să mai fie nicio frunză, atunci n-o să mai fie pe lume nici sora ta. Îmi pare rău, îmi pare tare rău...”
Pentru că, pesemne, doctorul n-a vorbit destul de încet, fetița bolnavă a auzit totul. De atunci a trăit numărând frunzele copacului. Era toamnă, frunzele cădeau, se împuținau și zilele ei. A venit prima brumă și au căzut alte frunze, din puținele rămase. Într-o noapte s-a pornit viscolul și pe o creangă de sus a copacului a rămas o singură frunză. Fetița nu și-a dezlipit ochii de pe ea, până ce s-a lăsat seara și copacul a fost acoperit de întuneric. În seara aceea fetița a cerut surorii ei s-o primenească și s-o culce îmbrăcată. Dimineața au trezit-o frigul din cameră și frigul din suflet. S-a ridicat cu greu în capul oaselor și s-a uitat pe geam, cutremurată de spaimă. Frunza era acolo, singură, clătinată de vântul înghețat. Și acolo a rămas frunza toată iarna, până în primăvară, când copăcelul a înmugurit și s-a umplut cu frunze verzi.
Din fericire, fata cea mica s-a înzdrăvenit și a trăit, în pace, până la adânci bătrânețe, poate că mai trăiește și acum, fără să știe că într-o noapte, când nu l-a văzut nimeni, bătrânul culegător de zdrențe a legat cu o ață ultima frunză rămasă pe o creangă de sus a copacului…“