Despre judecata lui Dumnezeu

Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-și vândă lucrul mâinilor sale, căci făcea coșuri, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăti, un mare păgân, care omorâse mii de creștini, că era pe timpul marilor persecuții. Era o zi frumoasă și mergea tot orasul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, a aflat că un pustnic mare, care viețuia în pustie de 60 de ani și trăia numai cu rădăcini și cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creștini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar călugărul acesta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani și a trăit numai în post și rugăciune, l-a mâncat hiena! Se întâmplă ca un om să fie rău, să fie păcătos, și-i merge bine. Altul este bun, dar copiii îi sunt răi și neascultători, soția îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz și dă peste altul. Unul este rău și trăiește mult, iar altul este bun și moare devreme. Uite, un creștin este bun, se roagă lui Dumnezeu, postește, și numai de necazuri dă, iar altu-i rău, înjură, bea, și pe acela nu-l pedepsește Dumnezeu.  Cel bun are numai necazuri, iar cel păcător este sănătos și bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste și în toate îi merge bine.

 Ce fel de judecăți are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie și lucruri nedrepte. Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecătile Lui.

Iar, pentru că-l iubea, având viață sfântă,  Dumnezeu a vrut să-l întelepțească, căci judecățile lui nimeni nu le poate ști.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-și vândă coșurile. El le vindea și cumpăra pâine din care făcea pesmeți.  Era un drum lung, cale de trei zile. Dar cum a pornit de la peștera lui, într-o poiană frumoasă, i-a iesit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.
– Blagosloveste, părinte!
– Domnul, fiule, să te blagoslovească!
– Unde mergi, părinte?
– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

-Părinte, eu tot la Alexandria merg.
– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăs de drum!
După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:
– Părinte, uite ce este. Știi ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul și să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului și a crestinului, când merg pe drum, să se roage.
– Așa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!
– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine niste lucruri înfricoșate. Să nu vorbești, să nu mă judeci și să nu-ți calci jurământul.
– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Și au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coșurile și mergeau tăcând.

Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat și au iesit înaintea lor doi oameni tineri:
– Părintilor, de acum nu mai puteti călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideți la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poti călători, decât numai dimineata și seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte si când ai ajuns în casa omului si-ti dă oleacă de apă rece pe picioare, îti face mare bine.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinti – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare și alti mari sihastri care-i avem în calendar – i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit și i-au pus la masă. Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.Călugării au mâncat, au muțumit și s-au dus să se odihnească, că erau obositi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut și se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, și călugărul ăsta a furat blidul de argint”. Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas și l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut si se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul si l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a iesit în cale un gospodar:
– Părintilor, nu mai puteti merge de-acum, că este soare si este căldură mare. Haideti la noi să vă odihniti câteva ore si mai către seară veti pleca iarăsi! Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s- a dus înapoi si fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine si câinele a sărit în sus si a murit. Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; si când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul! Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îsi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă si face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat si o biserică pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce si a început a arunca în biserică. Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”. Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineată, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac si le-a dat. Apoi i-a întrebat.
– De ce plângeti?
– Ieri au îngropat-o pe mama!
– Dar tată aveti?
– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi si dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oras. Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare și proprietarul nu era acasă. Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, si numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperisul, usile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, și s-a speriat când a văzut. Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte si l-a întrebat:
– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce esti tu! Drac esti, om esti, ori înger esti!
– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?
– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!
– Dar ce-am făcut, părinte, rău?
– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Si ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat în apă?
– Si ce zici, părinte?
– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

-Părinte, trei lucruri mari si bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, si cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Si acum aveau să meargă si acestia în iad, fiindcă îl foloseau. Si mie mi-a fost milă de dânsii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă. A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, si va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Si când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor iesi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”. Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos si pe acei nouă din iad, i-am păzit si pe acestia vii să nu intre, si am dat si blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bărânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Si eu socoteam că este hot, că a furat blidul!
– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?
– Si acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Si când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muste si mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia! Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei si am omorât câinele mai înainte, să n-o muste pe stăpână. Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!
– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce si te-ai închinat?
– Si acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat. Epitropul bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână si să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”  Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut si eu trei metanii si am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”
– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?
 -Aceea era biserica cea pustie! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică si râdeau de pustiirea lăcasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciudă. Si ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele si am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo! Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilasii si nu ti-a fost milă de ei?
– Ba mi-a fost mai milă ca tie! Si am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilasi nu aveau nici mamă, nici tată, si au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu stiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie si nu stiau că au comoara în prispa casei. După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, si vor da de această comoară si o să cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia si cu banii găsiti le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin scoli si o să ajungă oameni mari si credinciosi. Si tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!
– Dar aici de ce-ai stricat casa!
– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Si era poruncă de la Dumnezeu asa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină si cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viata în casa aceasta”. Si am stricat casa, că ei sunt dusi la o nuntă, si când vor veni si vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil. Si tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:
– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce esti tu?
– Dar să-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
– Eu mă rog de câtiva ani să-mi arate Dumnezeu judecătile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.
– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor. Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecătile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor. Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ti s-au părut că sunt rele; că am furat vasul, că am dat foc casei și câte am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecătile lui Dumnezeu, nu după judecătile oamenilor!

Asadar să tinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb si rău, de multe ori ne înselăm! Că nu cunoastem judecătile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.

Inceput de iarna

cu atmosfera pe masura:

Mai multe despre noi puteti citi aici si aici!