Ziua Morților

         Astăzi, de Luminație, de ziua morților în Ardeal, o poezie  cu și despre ei, morții noștri. Poezia   se numește La Lilieci. La Lilieci ( fără legătură cu Halloweenul modern) era numele unui cimitir. 

        Nicaieri nu mănânci o varză cu carne

Mai gustoasă ca-n cimitir,
De ziua morților, când se face pomană
Și toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.

Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii
Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinți crăpătura
Și când bate crivățul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină care le strâng tâmplele.

Pe  costree și  troscot se-ntind ștergarele de cânepă,
Ținute, să nu le ia vântul, de strachini și oale smălțuite,
Unele se vor împărți la urmă, poate apucați și voi, mare e
Dumnezeu.
Dar mai e până-atunci, ne ghiorțăie matele, ni s-a lipit burta de șale. Ce face popa ăla, de-ntârzie?
Toți s-au așezat jos, aproape turcește,
Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.
Apare țârcovnicul, lumea se ridică-n picioare, cinstind intelectualul,
Se aude troznet de oase rupte de muncă.
Se-ncepe de la țuică, simți mirosul prunei,
De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată de sfinția-sa, popa Niță,
Care a venit în sfârșit oțărât, are necazuri c-o medjină,
A lăsat stânjenul lângă clopotniță și-a slobozit pomana.
Stingeți lumânările că se consuma curentul, zicea al lui Chirimențu,
Care cum deschide gura începe lumea să râda, are haz, dar acum
Nimeni nu-l aude – se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu!
Vecinii te cinstesc cu țuică, peste aburul ciorbei,
Aproape se-ncrucișează cănile cu toarta
Bei și de la unii și de la alții, în cruce, și zici îmbujorat:
„Dumnezeu să primească”, „Să le fie țărâna ușoară” ori chiar „La mulți ani!”
Rudele se cinstesc din aceeași ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!”
Mănâncă mai mulți dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse, ciorbă de pui cu fidea.
E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă,
Ea înoată în grăsime, am bănuit eu ceva. Ori e de rață?
Fasolea sleită cu boia și cu ceapă prăjită pe deasupra – e o minune în zilele noastre.
Ca să nu mai vorbesc de varză cu carne, dar aici să sufli înainte de-a băga-n gură,
Pentru că cel mai rău te arzi cu varza, vorba asta o țin minte
De la fratele meu mai mare.
Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varza,
Ca cel mai rău te arzi cu varza, asta o știu de pe front.
Văd că în capul celălalt se-mparte vinul,
Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb.
Abia așa mâncarea are adevăratul ei gust, viața merită s-o trăiești.
Multe femei au murit pe aici dar, uite, ca n-au dus secretul cu ele.
Oalele sunt de Târgul Jiu, smălțuite, sau de la Oboga, ca și strachinele și taerele.
Se bucură morții, că-și înnoiesc și ei pe lumea ailalta o dată pe an tacâmul,
Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori dupa ureche, plaivaz?
Bogdaproste, se aude în dreapta și-n stânga, când se împart oalele, ulcelele,
Unii le încearcă cu degetul dacă sună frumos, ăi mai proști râd la ele, fericiți.
După ce s-a luat masa și s-a pus ce-a mai rămas în baniță,
Se cheamă câinii din obișnuință, dar câinii n-au ce căuta în locuri sfinte, au fost lăsați la vatră.
Femeile merg la cimitir și-ncep dintr-o dată să se jelească în gura mare, cu
șiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri.
Plivind câte-o buruiană, încercand să îndrepte crucea de lemn
Care-a putrezit, iaca, se hâțână când bate vantul – nu te mai prijoni, mă, de ea.
Copiii se joacă de-a ascunzișul printre morminte,
Voi ai cui sunteți, împielițaților?
Nu călcați pe busuioc și nu ciopliți crucile cu custura,
Că vă taie popa limba.
Cele care au morți mai noi, au mai tras un ropot de plâns,
De cum au intrat pe poartă, și-au pus banițele jos din cap,
Celelalte au fost numai triste și căzute pe gânduri.
E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când
Era satul în pădure și veneau haiducii de mâncau pe furiș.
Pe Săliște cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine.
E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,
Clopotul nu te deranjează că nu sună decât de sărbători,
Și duminica dimineață, când cade în misticism, bang-bang, –
cine-o mai fi murit? –
De răsună morții și stafiile.
Cântă păsările și e un miros de lilieci înfloriți,
Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,
Pe vremea când era culoarea nouă și nu crăpase.

 (Marin Sorescu, La Lilieci) 

Mai multe despre noi puteti citi aici, aici si  aici